Quantcast
Channel: Alexandru Husaru » sã zâmbim mai des
Viewing all articles
Browse latest Browse all 7

Privilegiul omului viu

0
0

Mult timp am crezut că într-o relație sentimentală eu sunt cel care crează amor, cel care înfăptuiește iubire. Asta în ideea în care aproape de fiecare dată am crezut că cel mai mult depinde de mine. Pe persoanele cu care nu am putut clădi iubire – așa cum știu că există sau așa cum am trăit-o – le-am blamat, considerând că e vina lor faptul că nu mi-au putut trezi sentimente nobile, reale și că sunt absolut vinovate de faptul că eu n-am putut să-mi manifest felul bogat de a iubi, de a simți…

În fapt, de-a lungul vieții mele, dacă nu am simțit tot, nu am oferit tot. Așa mi-a fost natura, așa am fost învățat sau așa am furat învățătură de la oamenii care mi-au împlinit cunoașterea și, implicit, viața. Cert e că așa m-am dezvoltat de-a lungul timpului.

Astăzi am ajuns să mă îndoiesc de faptul că oamenii cu care nu am reușit să dezvolt sentimente reale sunt vinovați pentru asta. Și tot astăzi, respectiv în seara asta, am realizat că nu-mi mai doresc ca oamenii menționați anterior să știe că nu le-am oferit tot. Nu are importanță.

Ca explicație, prin introspecție, mi-am oferit ideea că suntem diferiți și diverși și nu avem obligația de a simți pe aceleași niveluri sau de a răspunde acelorași stimuli. Mă bucur pentru oamenii care au cules – precum și eu culeg din interacțiunea cu ei – roade din relația cu mine. Și îi disprețuiesc, deși poate nu e corect din partea mea, pe cei care m-au lăsat fad, ros și murdar, pe cei care mi-au pătat simțirea și senzațiile, pe cei care nu au avut curajul să-mi spună adevăruri, pe cei care mi-au zâmbit fals și m-au făcut să irosesc timp prețios, timp în care puteam oferi altor oameni ceea ce tot cu ajutorul oamenilor am învățat.

Pentru că, într-un fel relativ ciudat, suntem interconectați undeva, ca energii, în toată furnicăreala asta spre a înțelege. Și noi, cu cel mai curat gând, trebuie să pricepem și să acceptăm asta. Pentru că singuri nu reprezentăm aproape nimic și oricâtă cunoaștere am putea dobândi din sentimente, din cărți, din muzică, din sufletele peste care uneori călcăm și alte și alte atâtea, multe, atunci când rămânem singuri (când spun „singuri” nu mă refer la o relație dintre doi oameni de sexe diferite) devin aproape inutile.

Pentru că eu cred că suntem într-adevăr creați să evoluăm și să ne conectăm, pentru că suntem cu adevărat ființe – dintre toate ființele din lumea noastră – cu abilități superbe, pentru că ar trebui să ne bucurăm de atât de multe caracteristici unice – pe lângă cele animalice, atât de frumoase – pentru că putem înțelege și suntem, într-un fel relativ limitat, nelimitați, până la infinit, pentru toate acestea putem să fim fericiți, natural și nefățărit.

Mi-am scris și v-am scris asta și pentru că astăzi mă întrebau colegii dacă iubesc și le-am răspuns că da: Iubesc viața!


Viewing all articles
Browse latest Browse all 7

Latest Images

Trending Articles